Profitul, ca recompensă a riscului, reprezintă expresia cea mai bună a performanței antreprenoriale.

Eu am avut o șansă deosebită pentru că am lucrat în zona privată și sunt familiarizată cu aceasta.

Am fost și salariat, am fost și manager, am fost și antreprenor.

Am experimentat toată gama de roluri din zona privată. După aceea, am avut oportunitatea de a activa

într-o companie de stat pentru o scurtă perioadă de timp, însă extrem de relevantă,

atât în zona managerială, ca director executiv la Priority Post,

cât și în zona de administrație, în Consiliul de Administrație la Electrocentrale București.

Atunci am înțeles câteva fenomene. Eu m-am dusc cu gândul

că e o problemă de management și, implicit, un manager

bun, care e competent, cunoaște domeniul și are voință și capacități

poate să schimbe niște lucruri. Nu se poate.

Problema de fond e una de proprietate, nu una de management.

Ce se întâmplă? Interesul managementului în zona privată

și a acționarului este profitul sau

cifra de afaceri, deci performanța economică în general.

În schimb, interesul politicul este votul și toată gama de interese subsecvente.

Din această distonanță de interese provine

limbajul care nu este comun. Și atunci un manager nu se poate

pune împotriva voinței acționarului, el nu e aliniat ca

interese, ca obiective cu acționarul. De ce?

Pentru că în zona privată ai un acționar sau un fond de investiții,

ai oameni care vor să obțină beneficii

traduse financiar. În zona politică - ale cui sunt companiile de stat?

Ale noastră, teoretic. Ale tuturor.

Doar că expresia juridică a acestei chestiuni este,

de obicei, un minister sau o autoritate locală.