Sistemul de prețuri e printre cele mai importante lucruri dintr-o economie. Este acel indicator

care ne reglează atitudinea economică a fiecăruia.

Este o distincție mare care poate fi făcută între capitalism și socialism.

În socialism ai un organ planificator central care va decide cât sunt prețurile fiecărui obiect.

Va decide prin decret ce se construiește, ce se produce, cât se produce, în ce calități.

De aceea avem aceste economii planificate unde planificatorul central joacă un rol imens.

În schimb, într-un sistem de economie de piață prețurile sunt rezultatul preferinței fiecăruia, rezultatul cererii și ofertei.

De multe ori se spune că cineva are influență mare asupra prețurilor.

Doar că în momentul în care cineva are o influență asupra prețului, el trezește în același timp forțele din piață

care apoi îi pot opri puterea. De exemplu, să zicem că sunt singurul producător de brânză

și pun un preț mare și vând o brânză de calitate joasă, tocmai ca să am un profit cât mai mare.

Ei bine, marja mea de profit va atrage alți competitori ca să beneficieze și ei,

competitori care vor trebui să ofere prețuri mai joase și calitate mai bună ca să-mi ia din cota de piață.

Acest mod de formare a prețurile este ceea ce ordonează economia capitalistă.

În loc să ai un organ planificator central, cineva care prin decret dă ordine, dă dispoziții

”produceți aia, faceți aia”, ai un sistem de preț ales de toată lumea și de aceea

capitalismul e un sistem autentic impersonal de luare a deciziilor. Ai o piață

în care nu știi cine și ce influențe a avut, știi că, per total, toată lumea a avut influență.

Astfel se ordonează activitatea noastră economică. Dacă deodată crește cererea

pentru un produs, de exemplu descoperim efecte extraordinare ale brânzei,

această creștere duce la creșterea prețurilor, apoi a profiturilor, venirea investitorilor,

creșterea investițiilor, producție mai mare. Per total, se ajunge la

un preț aproximativ egal cu costul marginal.

Adică cât te costă să produci acea brânză care se vinde în piață. Acel cost

nu este unul contabil,

este vorba de un cost perceput și subiectiv, pentru că el conține factori precum costul de oportunitate,

costul de tip risc. Antreprenorii

într-o economie de piață nu știu care va fi cererea, ei anticipează și fac un pariu

și anticiparea aceasta are un risc. S-ar putea ei să producă mai multă brânză și de fapt

în piață să nu se mai ceară brânză. Sau invers, să producă mai puțin decât trebuie.

Practic, sistemul de prețuri este colosal de important într-o economie,

capitalistă sau socialistă, numai că într-un caz el este

încercat să fie dirijat dintr-un punct central, iar în celălalt caz el este lăsat liber.

Ce observăm e că atunci când sistemul de prețuri e stabilit în mod central,

se întâmplă numeroase neajunsuri. Avem acest lucru inclusiv în România, la medicamente.

Observăm cum statul, pentru că vrea să ajute bolnavii, vrea să scadă prețul.

Tot timpul scădem prețurile. Ca rezultat, multe medicamente pur și simplu au dispărut.

Dintr-o dorință populistă de a face bine la oameni, dorința fiind corectă, de fapt

ei nu au mai făcut bine. Ei au dus produsele sub pragul lor de rentabilitate și atunci

producătorii s-au întrebat de ce să mai producă sau dacă produc de ce să mai vândă în România.

Ne mințim singuri dacă credem că prețul unui produs trebuie să fie mic sau mare.

Prețul trebuie să fie cât reflectă realitate. Dacă un produs este rar,

este evident că va avea un preț mai mare și este bine să aibă acest preț mare

ca să nu-l irosim. Este acel mod în care economia ne spune că lucrul acesta

e important, e rar. Dacă îl irosești, te va costa scump. Așa că mai bine

nu-l irosi și lasă-l să se ducă spre întrebuințarea lui cea mai bună.